Cavalerul intunecat si terorista din Stambul

Joi, 31 Iulie 2008, Categoria: Rezumatul saptamanii

[Saptamana 25-31 iulie]

Batman-ul lui Cristopher Nolan este intr-adevar un cavaler intunecat. La fel de intunecat ca intregul film, de la noaptea apasatoare din Gotham City pana la umorul sumbru si dement al Jokerului. Un Joker care pare sa mai fi pierdut din bucuria jocului pe care o afisa, cu ani in urma, Jack Nicholson in acelasi rol, ramanand un "agent al haosului" care se distreaza arzand gramezi intregi de bani si facand experimente sociale cu locuitorii orasului, pe care ii pune sa aleaga intre propria moarte si cea a unui grup de necunoscuti (bineinteles, oamenii se dovedesc buni la suflet, asa cum in realitate e greu de crezut ca s-ar putea intampla, dar suntem intr-un basm, oricat de gloomy).

Jokerul lui Heath Ledger nu are nebunia vesela a precursorului sau, ci un soi de incrancenare acida, jongland cu povestea mutilarii sale dupa cum o cere imprejurarea si razandu-si de conventiile psihanalizei intr-un mod de aminteste de eroii lui Haneke din Jocuri stranii. Batman-ul lui Christian Bale nu are nici el doza de auto-ironie zeflemitoare in care il invaluise Michael Keaton cu zece ani in urma, ci o doza de raceala si distantare de cele lumesti care face destul de putin credibila pasiunea lui pentru Rachel (Maggie Gyllenhaal). De fapt filmul nu pastreaza mai nimic din lejeritatea benzilor desenate (gen in careTim Burton se misca cu multa lejeritate), ci isi asuma un soi de iz post-modern, in care, cu toata lupta intre Bine si Rau, eroii nu mai sunt tocmai cavaleri neprihaniti, ci oameni care trebuie sa duca pe umeri povara unor alegeri proprii, cu consecinte asupra tuturor. Politistii sunt corupti, procurorii ascund si ei o latura intunecata, nimeni nu este inocent in filmul lui Nolan. Nici macar Morgan Freeman (joc retinut, impecabil) sau Michael Caine (elegant si sobru ca intotdeauna), fiecare cu secretele lui, si sa nu-l uitam pe Gary Oldman, excelent in rolul sau de politai harsit dar usor depasit de situatie.

Filmoteca dixit: pregatiti-va pentru doua ore si jumatate de urmariri, explozii si impuscaturi, pentru Bat-mobile si evadari spectaculoase inspirate din operatiunile CIA, pentru toate ingredientele unui film de gen filmate in tonuri sumbre si condimentate ici-colo cu lectii despre morala si reflectii despre lumea de azi. Puteti sa le ignorati linistiti, filmul nu sufera fara ele. Mergeti, deci, sa-l vedeti pe Heath Ledger asa cum nu l-am fi banuit niciodata.

Nici The edge of heaven ("De partea cealalta") nu este tocmai o poveste vesela. Dimpotriva. Fatih Akin ne aduce doua istorii in oglinda si cronica unor morti anuntate, reluand tema imigrantilor turci din Germania si impletind-o cu cea a unor nemtoaice ajunse la portile Orientului. Poate va va aminti de Babel cu absurditatea unor momente dureroase - genul de absurditate despre care vorbea odata Baz Luhrmann:"The real troubles in your life are apt to be things that never crossed your worried mind; the kind that blindside you at 4pm on some idle Tuesday" - dar filmul lui Akin este mai mult decat atat. E un toast in cinstea mortii care triseaza cu sufletele noastre, anuntandu-ne din timp al cui va fi randul. E o poveste cu doua mame - Yeter, prostituata turcoaica, incercand sa renunte la viata ei pentru un trai linistit alaturi de batranul Ali, si Susanne, nemtoaica din clasa mijlocie, convinsa ca U.E. este cheia tuturor problemelor si satula de extravagantele (inclusiv sentimentale) ale fiicei sale. E o poveste cu doua fiice - Ayten, turcoaica revolutionara, gata de aproape orice pentru a supravietui, dar cu surprinzatoare resurse de tandrete, si Lotte, nemtoaica crescuta fara griji care descopera brusc un univers cu totul strain pe strazile Stambulului. E o poveste cu doi barbati - Ali, batranul tanjind dupa caldura umana, pe care o inabuse cu propriile maini, si Nejat, fiul ratacit intre doua lumi, pe care incearca sa le reconcilieze prea tarziu.

Ce-i drept filmul nu are forta bruta, viscerala din Cu capul inainte ("Gegen die wand") - poate pentru ca lipseste nebunia divina a lui Birol Unel, desi Nursel Kose in rolul lui Yeter este absolut fantastica, de o intensitate tacuta care ar fi putut mai mult, daca regizorul n-ar fi scos-o din scena atat de rapid. Hanna Schygulla, departe de epoca Fassbinder, se potriveste bine in decorul hotelului sufocant de luxos din Istanbul, si nu are mai deloc raceala teutona pe care i-o stiam din tinerete.

Filmoteca dixit: e un film bun. Care atinge, emotioneaza, enerveaza pe alocuri, dar nu te lasa rece. Cu oameni pe care ii poti intelege, cu atmosfera familiara si muzica misto. Recomandat din tot sufletul.

S-a ratacit saptamana asta pe ecrane si Lucy Liu. Nu singura, ci impreuna cu Cillian Murphy, intr-o comedioara subtirica ("Watching the detectives" / "Detectivi de cartier") despre un pampalau pasionat de filme noir - genul care isi paraseste iubita pentru ca nu prea seamana cu duduile sexoase de pe ecran. Pe scurt? Loser! Asta pana cand apare (da, din senin, ca in orice film noir care se respecta) Violet, femeia fatala care se joaca cu mintea (si viata) lui fiind probabil plictisita de ultima sesiune de shopping la Milano. Chimie intre cei doi ar exista cat de cat, dar insuficient exploatata in niste scene cam inepte, pe un scenariu banal.

Filmoteca dixit: hmmm. Nu prea. Chiar nu. Nu merita. Zau.

• Adauga un comentariu:

   

• Trebuie sa fii logat pentru a posta un comentariu! Acceseaza cont sau Creeaza un cont nou