Mumia si fratii sai

Joi, 14 August 2008, Categoria: Rezumatul saptamanii

[Saptamana 8-14 august]




La prima serie cu "Mumia" am auzit dudui in sala comentand admirativ calitatile fizice ale lui Arnold Vosloo. Genul macho / musculos / lustruit cu ulei / fioros. Chestie de gust. In aceasta ultima serie nu avem parte nici macar de o mumie sexoasa. Jet Li nu este infricosator, doar putin stupid in rolul imparatului malefic (n-am inteles exact de ce era malefic, doar pentru ca avea succes mai mare in razboi?), ca un personaj din filmele chinezesti "cu bataie" pe care le ingurgitam pe vremea lui Ceausescu, in lipsa de altceva.

A disparut si Rachel Weisz, inlocuita de Maria Bello care ne ofera o prestatie insipida, incolora si enervanta - dar nu mai enervanta decat tanarul Luke Ford, care se lupta cu fortele raului purtand o pereche de ochelari de soare undeva intr-o furtuna de zapada, ca aproape iti doresti sa-l rupa mumia in doua. Din pacate personajul lui pare sa prefigureze noi si noi serii de aventuri cu cadavre ambulante - norocul lui Brendan Fraser, care se poate retrage onorabil din aceasta franciza penibila.

Apar la un moment dat niste animale ridicole (Yeti, zice-se), avem parte si de o batalie intre scheleti, animatia arata rizibil, finalul e cat se poate de previzibil si intelegi perfect prestatia intepenita a lui Michelle Yeoh, jenata ca isi desfasoara intr-un asemenea cadru baletul gratios cu care ne-a cucerit in Tigru si dragon. Ceva mai proaspata ramane Isabella Leong care, dupa succesul cu Spider Lilies, pare sa se fi gandit ca tot Hollywood-ul ramane cheia succesului, fie si in filme-chiftea.

Filmoteca dixit: ce simplu era ca armata de teracota a Imparatului Dragon sa fie sfaramata cu simt de raspundere, in loc sa fie pazita atatea milenii. Nici omenirea n-ar mai fi fost in pericol, nici neuronii nostri n-ar mai fi fost macelariti.

Daca vreti sa vedeti totusi cinema, nu bambilici, mergeti la Fratele meu este fiu unic, si nu va lasati descurajati de paradoxul din titlu - numele cartii pe care o are la baza, "Il Fasciocomunista", ar fi fost si mai greu de tradus, desi ar fi rezumat perfect intriga. Filmul lui Daniele Luchetti nu este totusi o drama politica, ci una de familie, condimentata cu particularitatile epocii. Suntem la finele tumultosilor ani '60, cand angajamentul politic este nelipsit in Italia - iar in povestea de fata desparte doi frati in tabere opuse: Accio, cel mai tanar, in cautare permanenta de niste idealuri de care sa se agate, sfarseste in randurile fascistilor; Manrico, fratele mai mare si mai frumusel, este o figura tipica de stangist, cu priza la multimi, succes la femei si convingeri comuniste bine inradacinate, care mobilizeaza masele si protesteaza impotriva burgheziei impilatoare.

Slava Domnului, in viziunea lui Luchetti niciuna din tabere nu e fara pata: fascistii sunt niste exaltati nostalgici care se joaca de-a cocktailul Molotov cu masinile adversarilor, iar comunistii sunt niste exaltati utopici care inlocuiesc versurile de la "Oda Bucuriei" cu niste stupizenii despre Mao si Stalin. Si intre aceste extreme se desfasoara povestea familiei Benassi, cu micile ei drame existentiale, de la casa care se prabuseste putin cate putin pana la dragostea lui Accio pentru prietena fratelui sau, de la harjonelile fratesti din care nu lipseste niciodata tandretea pana la ingrijorarile in surdina ale mamei (Angela Finocchiaro, din pacate prea putin cunoscuta la noi, jucand excelent).

CineTV dixit: o bijuterie de film, cald si emotionant, invaluit perfect in toate muzicile naiv-inocente ale vremii, de la Little Tony-"Ridera" la Betty Curtis-"Chariot" sau Nada-"Ma che freddo fa". Nu trebuie ratat. Parol!

• Adauga un comentariu:

   

• Trebuie sa fii logat pentru a posta un comentariu! Acceseaza cont sau Creeaza un cont nou