Paranoid Park

Vineri, 10 Octombrie 2008, Categoria: Cronica de film

Alex are 16 ani. E inocent si blazat, cu o privire usor abulica si carnatie delicata, un adolescent printre altii. E cel langa care vom pasi spre Paranoid Park in secvente disparate, coborate direct din fluxul memoriei in fata ochilor nostri si pe un caiet-jurnal, arma cea mai potrivita pentru a exorciza o constiinta incarcata.

Paranoid Park e un teren de skating fabulos, in care nu te poti aventura singur, unde initierea e anevoioasa si niciodata completa."Nimeni nu e cu adevarat pregatit pentru Paranoid Park" spune Jared, prietenul lui Alex, cel care il conduce in lumea baietandrilor mandri si liberi, a skaterilor beti, a derbedeilor cu chitara, a copiilor singuratici. Paranoid Park e locul unde tinerii Icari isi incearca aripile, si Gus Van Sant ni-i prezinta in cadre hipnotice, filmate pe 8 mm, intr-o combinatie obsedanta de muzica delicata si cine-verite. Coloana sonora e o alaturare paradoxala de realism si suavitate, alternand melodiile felliniene ale lui Nino Rota cu sound-ul indie-rock experimental al baietilor de la Menomena, langa un strop de hip-hop "west coast" si o atingere senina de blues de la Henry Davies.



Secventele de "home movie" se imbina cu imagini perfect definite, insa pe acestea din urma viata lui Alex nu prea are cu ce sa le umple. Parintii, in pragul divortului, sunt niste prezente blurry, care apar fie undeva in planul doi, fie cu spatele - sunt doar niste schite de parinti, si nici nu se simte nevoia de mai mult. Nici prezentele feminine din universul lui Alex nu sunt tratate mai bine, ci lasate sa evolueze in limitele unor clisee: Jennifer e majoreta superficiala care il foloseste pentru sex, de dragul de-a avea ceva de povestit amicelor la telefon; Macy e prietena dotata cu creier care ar vrea sa-l descifreze pe baiatul asta misterios si monosilabic, sa-l scoata din tacere, sa-l vindece, sa-l ia de mana. Si chiar il vindeca, Macy, indemnandu-l sa puna pe hartie intamplarile care il tulbura - o scrisoare ce nu va fi nicicand trimisa, despre o noapte care n-ar fi trebuit nicicand sa se intample.

Ruperile de ritm, imaginile mangaietoare si puzzle-ul narativ fac din filmul lui Van Sant o cursa de skateboard fascinanta, cu momente de imponderabilitate in care timpul incetineste vizibil iar emotia ramane suspendata, pulsandu-ne surd in timpan si in sange.

[Adela Marcov]

• Adauga un comentariu:

   

• Trebuie sa fii logat pentru a posta un comentariu! Acceseaza cont sau Creeaza un cont nou