TIFF Brief - Day 2

Marti, 8 Iunie 2010, Categoria: Festival

Vineri inainte de toate a fost Felicia, "copilul" lui Razvan Radulescu si al Melissei de Raaf, povestea unei femei pe la 30-si-ceva de ani care isi traieste vocal-iritat micile drame: divortata de un olandez, venita in vizita la parinti in Romania, e exasperata de mama care insista sa o indoape, o sacaie cu grija pentru bagaje, o sufoca cu cadouri demodate si inutile pentru copilul aflat peste mari si tari, si in genere face toate greselile pe care le poate face o mama. Greseli la care spectatorul vibreaza a recunoastere: "ahaaa, uite, si ai mei la fel sunt!". Apetitul pentru mica realitate cotidiana al lui Radulescu e de apreciat, dar in filmul asta pare sa functioneze drept captatio benevolentiae. Mama protectoare, Tatal obosit care a cedat locul cocosului in casa, Fiica rabdatoare care izbucneste finalmente ("da, ma agasezi!"), toti sunt desenati apasat, intr-o incercare de a surprinde absolut toate micile mizerii ale vietii de familie pe care le-am trait cu totii. Problema fiind ca toate astea, niste idei altminteri valabile, se finalizeaza intr-un punct culminant nesatisfacator - conversatia finala a Feliciei cu mama din dotare e violenta dar nu rezolva nimic, nici nu explica nimic. Ozana Oancea ar fi meritat sa se desfasoare in niste replici un pic mai convingatoare, dar chiar si asa, reuseste un debut in lung-metraj mai mult decat onorabil.

Sa mergem deci la cinema Victoria, acolo unde ruleaza "Ultima conversatie" a lui Noud Heerkens. A Johannei ter Steege, de fapt, filmata la volan in timpul unui drum lung cu autoturismul. 25 de camere surprind conversatia ei telefonica cu iubitul clandestin, care tocmai a pus capat relatiei si s-a intors in sanul familiei iubitoare. 25 de camere care surprind peisaje de munte si fasait de roti si grimase si zambete si taceri. Experimentul e interesant, insa o ora si un sfert e prea mult pentru un experiment. O parte din public se furiseaza afara din sala, eu sunt intepenita in mijlocul unui rand asa ca ma las usor in scaun si, la un moment dat, atipesc. Acelasi lucru mai patesc cativa in jur, pana cand ne trezesc niste dudui care pleaca si ele. Rezist eroic pana la final, sperand ca "ultima conversatie" se va sfarsi spectaculos, cu un accident intr-o prapastie. N-am noroc.

Fuga sa ne remontam la Cinema City cu alt titlu promitator: "Am omorat-o pe mama", filmul semi-autobiografic al lui Xavier Dolan. Hotarat lucru, e ziua dramelor de familie: Hubert Minel, un adolescent frumusel si impertinent, e satul pana peste cap de convietuirea cu mama din dotare. Ii detesta hainele, coafura, felul in care mananca si vorbeste, kitsch-ul teribil cu care a decorat casa. Uraste, probabil, si obiceiurile mostenite de la ea, stilul manipulator, joaca de-a vinovatia si alintul. E revoltat si artist, rebel si cool. Iar viata i se pare teribil de nedreapta: iubitul lui traieste intr-un univers paralel (o casa luminoasa, o mama cu amanti tineri care fumeaza marijuana cot la cot cu fiul), in timp ce parintii lui incuiati vor sa-l trimita la internat. Se lasa cu o criza, deci, si comparatia cu realismele romanesti ale lui Radulescu e inevitabila. Dolan e mai artsy-relaxat, si nu ca asta ar fi o calitate per se, dar filmul se leaga destul de bine. Mai ales pentru un regizor-actor-scenarist de 20 de ani.

Seara vine cu cireasa de pe tort: "Marti, dupa Craciun", al patrulea film semnat Radu Muntean, mai sobru decat cele dinainte, desi nu s-ar spune dupa scenele din deschidere - Maria Popistasu, nuda si dezinvolta in bratele lui Mimi Branescu. "Incepe bine!" comenteaza amuzata lumea in jur. Si continua la fel de bine (da, inca o drama de familie!), cu povestea simpla a unui barbat care trebuie sa aleaga intre doua femei: amanta blonda, care il alinta si il face fericit, si nevasta cu moaca de soricel cuminte, ochelarist, care i-a facut o fetita incantatoare, nevasta pe care a iubit-o odata, care acum ii e mai mult prietena decat iubita. Un soi de midlife crisis jucat perfect de toate laturile triunghiului amoros, o poveste spusa simplu, uneori cu lacrimi, dar fara patetisme, cu strigate de nervi, remuscari si rautati meschine, de soiul celora pe care cu totii le debitam cand suntem raniti. Un Radu Muntean versiunea pentru adulti. Intampinat cu ovatii si aplauze minute in sir pentru echipa iesita la rampa pe scena cinematografului Republica, si mai ales pentru revelatia serii, Mirela Oprisor, senzationala in rolul sotiei (pe care- ha! - il interpreteaza cu brio si in real life, alaturi de ultra-simpaticul domn Branescu).

[Adela Marcov]

• Adauga un comentariu:

   

• Trebuie sa fii logat pentru a posta un comentariu! Acceseaza cont sau Creeaza un cont nou