TIFF Brief - Day 3

Luni, 15 Iunie 2009, Categoria: Festival

O sambata dimineata ploioasa cu strazi pustii, o cafea bauta pe fuga intr-un fast-food in care eram singura clienta, apoi fuga pe sub picaturile reci spre cinema Victoria unde ma astepta "Australia", documentarul lui Claudiu Mitcu despre echipa nationala de fotbal a persoanelor fara adapost (homeless) - o trupa de baieti din imprejurimile Timisoarei adunati laolalta de Mihai Rosus (coordonatorul si antrenorul echipei) care de prin cladiri parasite, care de prin case de copii, care de la portile puscariei. Nu e un film despre fotbal, cum am crezut o vreme, temandu-ma ca nu sunt "in target"; e un film despre oameni pe care altminteri nu i-am cunoaste niciodata, de care ne-am feri pe strazi, pe care i-am privi cu suspiciune si vag dispret - cei care au prizat aurolac prin canale, cei care au fugit de-acasa de teama parintilor, cei care au ajuns dupa gratii dintr-o bravura prosteasca. Niste oameni care vorbesc simplu si sincer si la obiect despre "stilul romanesc" si tara asta pe care ar parasi-o cu prima ocazie, despre viata lor ciudata si visele naive, care se bucura si injura din toata inima. Aplaudam cu totii in sala, microbisti sau amatori, entuziasmati de prospetimea si inocenta celor de pe ecran, e cel mai uplifting film pe care mi l-a rezervat TIFF-ul de pana acum.

Din alta zona, in cu totul alt registru urmeaza dupa pranz "Tokyo sonata", drama unei familii japoneze pe cale de a se destrama dupa ce sotul/tatal isi pierde slujba de manager intr-o multinationala. O poveste despre dezonoare si straduinta tipic asiatica de a salva aparentele ("saving face"): directorul demis prefera sa plece de acasa in fiecare zi cu servieta in mana si sa manance pe ascuns la cantina saracilor decat sa admita "rusinea" de a fi somer in fata nevestei; fiul cel mare, pletos si nelinistit, nu-si gaseste rostul pe lume intre doua slujbe temporare pe care le executa intr-o mare lehamite; sotia casnica este un model de supunere, osciland pana la exasperare intre cratita si aspirator; fiul cel mic evadeaza din lumea adultilor nedrepti cu ajutorul muzicii si al unei profesoare de pian resemnate cu esecurile sentimentale. Avem patru oameni alienati, prinsi intr-o rutina care nu mai functioneaza, si un "Clar de luna" marca Debussy absolut sfasietor pe final, cateva minute de muzica si emotie intensa care au lasat sala muta, tinandu-si respiratia.



Revin la un registru ceva mai optimist seara cu "Pranzo di Ferragosto", povestea lui Gianni, un tip trecut de 50 de ani, obosit de viata, de lipsa de bani si de cicaleala materna, silit sa aibe grija peste weekend de trei batrane carcotase. Si nu in orice weekend, ci intr-unul in care orasul se goleste, atmosfera se lichefiaza si ritmul vietii incetineste la maximum - e ritmul pensionarilor povestindu-si amintirile, al unui paharel de vin sorbit pe butoi in fata bacaniei, al trancanitului lenevos despre nimic. Gianni supravietuieste miraculos intre patru babe plictisite si neglijate de familie - probabil secretul sunt spriturile date pe gat pe sest, la bucatarie, alminteri ar fi greu sa suporti o batrana pedanta pana in varful unghiilor date cu lac tipator, o alta care fuge in oras simtind izul innebunitor al libertatii (a se citi bautura si tutun), una care insista sa-ti povesteasca de-a fir a par senzatiile din copilarie sau alta care se ascunde in pat cu tava de mancare, bucuroasa sa se vada scapata de diete.

Dupa aceasta viziune usor deprimanta a anilor senectutii e randul "Antichristului" lui Lars Von Trier - proiectie in aer liber la Echinox, lume buluc, coada dezorganizata unde stam de-a valma si cei cu bilet si cei fara, la intrare ni se inmaneaza paturici Nestle, filmul incepe cu vreo jumatate de ora intarziere, publicul fumeaza crispat in asteptarea socului vizual. Prolog impresionant - un cuplu care face dragoste in slow-motion alb-negru cu Handel ca fundal sonor, un copil nesupravegheat care se prabuseste in gol de la geam - apoi intram in cele trei capitole propriu-zise, depresia mamei (Charlotte Gainsbourg), incercarile tatalui (Willem Dafoe) de a o vindeca, exorcizarea anxietatilor prin izolarea sursei si abordarea lor directa. Toate astea intr-un stil metafizico-horror cu misticisme, mituri medievale si imagini deranjante care au zgariat retina spectatorilor cu organe genitale schingiuite, animale cu rani deschise in care colcaie insectele si alte asemenea delicatese intr-o combinatie de "Twin Peaks" si "Pianista" ce i-a descumpanit si pe fanii cei mai infocati ai lui LvT.

Se impunea, deci, o spalare a creierului cu alcool si muzica tare, ceea ce s-a si petrecut la after-party-ul din Hotel Continental - whisky, rom si Suie Paparude pana spre dimineata, cand au aparut lautarii condusi de Mihai Chirilov pentru o portie sanatoasa de ritmuri balcanice.

[Adela Marcov]

• Adauga un comentariu:

   

• Trebuie sa fii logat pentru a posta un comentariu! Acceseaza cont sau Creeaza un cont nou